MONUMENTUL DE LA TONEA RIDICAT IN MEMORIA GENERALULUI NICOLAE DUMITRESCU MAICAN

În curtea școlii din satul Tonea, com. Modelu, se află un monument a cărui stare de conservare nu este foarte bună, semn că nu se bucură de o atenție prea mare din partea autorităților.Monumentul, puțin cunoscut specialiștilor în domeniu, a fost ridicat de Dimitrie Dumitrescu Maican în memoria fratelui său Nicolae Dumitrescu Maican.
Din inscripția săpată în soclul monumentului, al cărui text original a devenit, în parte, indescifrabil dar care ne-a fost pus la dispoziție în forma inițală de către d-l Florin Rădulescu – directorul Muzelui municipal Călărași, cărui îi mulțumim pentru amabilitate, aflăm motivul ridicării: Acest monument ridicat de D.D.Maican în memoria reposatului seu frate N.D.Maican fost general de marină mort în aprilie 1903 în urma accidentului de trăsură întâmplat pe acest loc. Rugați-ve pentru el.
Dar cine erau cei doi Maican și de ce un monument la Tonea?
Dimitrie Dumitrescu Maican s-a născut în anul 1943. A urmat Școala Militară de Ofițeri în București (1862-1864, ca șef de promoție). La absolvire este înaintat sublocotenent și repartizat în Regimentul de artilerie. A fost apoi avansat locotenent la 2 octombrie 1867, căpitan la 8 aprilie 1870, maior în 1874, locotenent-colonel în 1877 și colonel în 1882.
A îndeplinit funcții militare importante, între care amintim: comandant al Școlii de Ofițeri, comandant al Școlii Speciale de Artilerie, comandant al Regimentului 6 Artilerie și comandant al Brigăzii 2 Artilerie, aceasta din urmă fiind ultima funcție înainte de degradare, în urma implicării înr-un imens scandal de corupție, despre care vom mai aminti.
Nicolae Dumitrescu Maican, fratele celui dintâi, s-a născut în anul 1846 nici una din sursele autobiografice nedezvăluind locul nașterii. La 17 ianuarie 1863, s-a prezentat la concursul organizat de Ministerul de Razboi pentru desemnarea candidaților care urmau să fie trimiși la o școală navală și a trecut cu succes probele. Prin Înalt Ordin de Zi cu nr. 824 dn 26 septembrie 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a aprobat să urmeze Școala Navală din Brest (Franța), fiind primul român care a absolvit această școală la 1 august 1865. După absolvire obține gradul de sublocotenent și i se acordă o bursă pentru încă doi ani în vederea specializării, pe care a făcut-o pe nava-școală de aplicație Jean Bart, cu care a vânturat mările și oceanele lumii.
În anul 1867, s-a întors în România fiind avansat la gradul de locotenent și activând în calitate de comandant al bastimentului România, singura navă de război a Flotilei Române.
În anul 1870, este înaintat la gradul de căpitan, iar un an mai târziu i se încredințează comanda navei Ștefan cel Mare.
La data de 1 ianuarie 1874 este avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, funcție pe care a deținut-o numai până la 10 decembrie 1874. Este perioada în care au fost elaborate primele regulamente privind Marina Militară.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei Militare, la l aprilie 1877, maiorul N.D. Maican a fos numit pentru a doua oară comandantul Flotilei Române, iar la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat comanda bateriilor de coastă de la Calafat (16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm) care în cea mai mare parte erau încadrate cu marinari și comandate de ofițeri din flotila al cărei comandant fusese. Sub comanda sa, cele 8 baterii de coastă au obținut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului și au scufundat monitorul Podgorice.
În ajunul trecerii armatei române de operații la sud de Dunăre, maiorul N.D. Maican, comandat al Flotilei, era numit șef al tuturor navelor românești de pe Dunăre, de la Turnu Severin la Turnu Măgurele. Cunoscut pentru experiența și capacitatea sa profesională i s-a încredințat misiunea de a studia posibilitățile de traversare a Dunării. În raportul pe care l-a înaintat Ministerului de Război, formula observații și propuneri judicioase de care s-a ținut seama pentru adoptarea celei mai adecvate soluții.
Pentru activitatea sa, a fost decorat cu Ordinele Steaua României și Coroana României.
La 1 decembrie 1877 este avansat la gradul de locotenent colonel, iar la 8 aprilie 1879 i se încredințează pentru a treia oară comanda Flotilei Române, de această dată rămânând în funcție pentru o perioadă de 9 ani, până la 10 mai 1888, perioadă care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotilei maritime de război a României, după obținerea ieșirii la mare, în urma tratatului de pace de la Berlin din 1878. În cei 9 ani cât a condus Flotila Română N.D. Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi general de marină (1886), dar a și militat pentru crearea unei flote militare la Dunăre și mare, capabilă să apee frontierele pe apă ale Românei.
Într-un raport din 2 august 1878 privind starea porturilor dobrogene, înaintat Ministerului de Război de lt. col. Ioan Murgescu, se face propunerea înzestrării Marinei Militare cu o navă pentru pregătirea echipajelor. Propunerea a rămas în atenția ministerului, iar la începutul anului 1881 s-a format chiar o comisie specială pentru dezbaterea problemei, prezidată chiar de col. N.D Maican.
După studierea unor planuri, comisia a decis că era necesar un bric cu structură mixtă, care să fie propulsat cu vele dar și cu o mașină cu aburi auxiliară. Decizia fiind acceptată și de ministrul de război, generalul Slăniceanu, la 15 aprile 1881 se hotărăște trimiterea unei delegații pentru a lua legătura cu cele mai avansate șantiere navale, capabile să realizeze o asemenea navă. La 25 aprilie 1881, ministrul înaintează regelui Carol I un raport în care preciza că pentru construirea navelor necesare flotilei, între care și a velierului-școală, s-a considerat mai nimerit a se adresa unui stabiliment englez și solicita aprobarea deplasării în Anglia a doi delegați: colonelul N.D.Maican și căpitanul Ion Izvoranu de la Arsenalul Flotilei din Brăila.
Întrunită la 6 august 1881, comisia, acum într-o componență modificată, care-l includea și pe cpt. Izvoranu, după ce analizează propunerile primite de la mai multe șantiere, decide accptarea ofertei trimisă de firma Thames Iron Works, superioară din punct de vedere tehnic și calitativ celorlalte, chiar dacă oferta firmei Samuda Brothers era mai aceptabilă ca preț pentru bugetul sărac al țării. Diferențele de preț între cele două oferte erau explicate de către delegatul primei firme, într-o scrisoare trimisă col. N.D. Maican, din care reieșea că prețul final al firmei Thames Iron Works de 13.500 lire era o afacere foarte bună pentru statul român.
Toate detaliile fiind puse la punct, la 6 noiembrie 1881, reprezetantul Ministerului de Război, A. Berindei, și Arnold F. Hills, delegatul firmei engleze, semnau un contract pentru construcția unui bric de război pentru instruirea echipajelor, plus încă trei șalupe torpiloare. Durata construcției urma să fie de numai 7 luni de la semnarea contractului, iar construcția navelor urma să se realizeze sub supravegherea continuă a unei comisii trimisă pe șantier de guverul român, comisie ce avea dreptul să facă mici modificări la caietele de sarcini sau de a completa omisiunile fără ca pentru aceasta prețul inițial, ajuns în cele din urm la 13.450 lire engleze pentru bric, să fie modificat.
După ce la 31 ianuarie 1882 în prezența col. N.D. Maican a fost inaugurată Școala de Marină, la 12 august 1882, după un voiaj de 24 de zile cu un echipaj alcătuit din marinari români și străini sub comanda maiorului Vasile Urseanu și a locotenentului Mărgărit Cătuneanu, bricul școală Mircea a intrat pentru prima dată în portul Galați, fiind întâmpinat cu entuziasm de populația locală și deschizând astfel o nouă eră în dezvoltarea Marinei Române. Acesta era prima navă școală a Marinei Române, care a rezistat până la 16 aprilie 1944, când a devenit istorie, în urma unui bombardament sovietic, fiind lovit de o bombă și incendiat.
La scurtă vreme de la sosire, după armare, sub comanda col. N.D.Maican, bricul Mircea a ieșit în mare în primul său marș de instrucție, navigând până la Constanța, de unde după efectuarea mai multor manevre, s-a întors la Galați.
În toamna anului 1882, au intrat în dotarea Flotilei Române șalupele de poliție Rahova, Opanez, Smârdan, Poterașul, Sentinela, Vegheatorul, Grănicerul, Pandurul, puitorul de mine Alexandru cel Bun și torpiloarele Șoimul și Vulturul, înfăptuindu-se astfel primul program de dotare cu nave a Flotilei din perioada postbelică.
Din păcate, anul 1888 va fi unul nefast pentru comandantul Flotilei Române, viața politică românească fiind zguduită de ceea ce în epocă s-a numit Cazul colonelului Maican un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți geneali și care a dus în cele din urmă, chiar la demisia guvernului condus de Ion C. Brătianu.
Generaul N.D.Maican o fire simpatică și lipsit de răutate – după opinia lui C. Bacalbașa, a fos inclus în scandal alături de fratele său D.D. Maican un om rău care nu cunoaște iertarea. Aceștia au fost acuzați de corespondență pentru furnituri militare cu un oarecare Broadwel, cetățean american și însușirea unor sume necuvenite de bani. Cazul este tratat pe larg în lucrarea File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări, oameni, a generalului de brigadă prof. univ. dr. Adrian Stroea și col ® Marin Ghinoiu.
Dacă despre col. D.D. Maican se spune că, cu banii însușiți, a cumpărat de la Sofia Solomon – fostă Ghica, precum și de la Ștefan Borănescu drepturile indivize de codevălmaș pentru cira 24.000 de hectare de pădure din zona Nehoiu-Buzău, acesta fiind condamnat la 1 an și trei luni închisoare și pierderea gradului militar, generalul N.D. Maican chiar dacă a fost condamnat și degradat, a fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat.
Deși a fost schimbat de la comanda Flotilei cu col. Ioan Murgescu, pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare a fost supranumit ctitorul Marinei militare.
Semnificative sub aspectul nevinovăției generalului sunt cele consemnate de contraamiralul Horia Măcelariu într-o scrisoare către comandorul Petre Popescu Deveselu, la 16 septembrie 1973 (publcată în revista Marina română nr. 2/2005 la rubrica Restituiri): După războiul independenței, în care s-a distins creatorul Marinei Românești, generalul Nicolae Dumitrescu Maican, i s-a înscenat o cabală, a fost judecat, condamnat și degradat. Regele Carol I – rege constituțional, care știa că este nevinovat a uzat de prerogativa sa și l-a grațiat imediat. A luptat N. Dumitrescu Maican să i se revizuiască procesul și în clipa când i se admisese acest lucru, vine fatalitatea și moare într-un accident stupid. La înmormântare a venit întreg corpul ofițeresc de marină în cap cu secretarul general al Ministerului de Război (el ocupase în activitate acest înalt post). Soția sa, văzând această formă de reabilitare postumă a dat un țipăt și a leșinat. Adevărul și dreptatea au sosit prea târziu! Îmi spunea contraamiralul Negrescu: „Domnule, cine ți-o spune că Maican a fost un hoț, să nu-l crezi!” Marinarii de la conducere din timpul primului război mondial, pătrunși de adevăr, au dat unui vas capturat de la ruși, numele generalului degradat: N. Dumitrescu Maican.
Ce căuta generalul Nicolae Dumitrescu Maican la Tonea în momentul accidentului?

 

Probabil că aprobându-i-se revizuirea procesului, în așteptarea redeschiderii acestuia se destindea la conacul și moșia Tonea Harabolu în suprafață de 2850 hectare, pe care surorile sale și ale colonelului D.D. Maican, domnișoarele Maria și Violeta D. Maican o stăpâneau în indiviziune. Din cele 2850 hectare teren, 1358,5 hectare era cultivabil. Se adaugă la acestea 6,5 hectare conacul cu grădină și pomi fructiferi; 4 hectare armanul cu ateliere, grajd și magazii; 1,5 hectare armane cu magazii și locuințele personalului; 6 hectare armanul de la Căprăreasa; 21 hectare grădini de zarzavat între șosea și Borcea; 2,5 hectare drumuri, 100 hectare pădure, restul teren necultivabil adică bălți și teren inundabil. La o plimbare cu trăsura fiind, s-a produs accidentul stupid care i-a adus moartea la numai 57 de ani, fără a mai apuca rejudecarea procesului și repunerea în drepturi.
Așa cum aminteam la început, monumentul – deși probabil a fost ridicat la scurtă vreme după moartea generalului – este puțin sau de loc cunoscut, de vreme ce nimeni nu îl amintește in descrierile referitoare la viața și activitatea sa.

Multumim Dl. Nicolae Tiripan pentru acordul de a prelua acest articol de pe fb dumnealui – sursa

credit foto : Florin Radulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *